E... atât de greu să rezişti lumii ăsteia.. E atât de greu să ai speranţă în tine, să crezi că există ceva pentru care sa lupţi.. Şi totuşi. Simţi cum toată energia se scurge prin vene, când mergi singur pe drum, cu căştile în urechi. Simţi că nimic în jurul tău nu mai are rost, te faci una cu muzica...
Şi totuşi. Când încerc să tratez Teza Rostului Vieţii dau numai de înfundături... Căci totul se reduce la timp. Şi timpul nu e nimic, în fond. Mulţi cred că el le are pe toate. Dar ştii bine că nu e aşa. Totul se sfârşeşte fie că îi e destinat, fie că nu. Şi e atât de greu să îmi exprim ideile încât simt şi eu că nimic nu mai are rost.
Şi sunt atâtea suferinţe pe lumea asta încât am impresia că ne-am născut de aiurea. Încât nu cred că chiar există acolo cineva care să ne vegheze şi să ne zică ce e bine şi ce nu... Mulţi plâng în chinuri groaznice, mulţi nu suportă propriile idei şi cad psihic sau îşi pun capăt zilelor...
De altfel mai există acele persoane care... gândesc prea mult cu inima. Şi e foarte greu să traieşti aşa, având impresia că nimeni de lângă tine nu îşi dă seama de cum trăieşte. Îţi vine să mori, să te bagi în pământ, să te evapori, numai să nu mai suporţi lumea asta plină de dezastre...
Eu cel puţin nu cred că mai rezist mult psihic, şi aştept momentul în care voi putea să îi yic toate astea cuiva care să mă creadă şi să mă asculte... Aştept persoana potrivită care să îmi stea alături în ciuda nebuniei mele cronice, în ciuda ciudăţeniei lumii şi normalităţii mele... Sau era invers..?
Nu contează...
Şi totuşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu