"Si de fiecare data cand te intrebam ceva, tu intorceai capul in alta parte, nu ma ascultai, cand in schimb iti faceam toate mofturile. Eram singura care iubea sa te auda vorbind, care nu putea trai fara sa te vada in fiecare minut al vietii, care ar fi dat orice pentru a auzi din gura ta o imbratisare psihica." Si cand ti-am zis chestiile astea, tu nu m-ai crezut si ai pufnit in ras. Apoi ai intors capul foarte serios la expresia mea intrebatoare, nu stiai ce sa zici.
Nici eu stiu de ce ti-am zis toate astea. Principalul este ca regret. Dar e bine ca inca nu ma luasei in serios.
Vezi, asta e cea mai buna parte atunci cand lumea nu te asculta. Ca de fiecare data cand zici o prostie, nu se observa. Insa e destul de aiurea ca nu poti sa ii faci sa te creada.
Majoritatea oamenilor din Timpurile Noi sunt limitati mintal. De aia ii urasc. Nu pot sa ii fac sa vada viata asa cum o vad altii, si mi-e atat de ciuda ca nu pot sa se recunoasca nici macar pe ei insisi; asta pentru ca ceilalti ii fac sa fie ca ei.. Absenta de spirit. Si-mi pare si rau.
De fiecare data cand privesc cerul, ma intreb ce se ascunde cu adevarat in spatele fiecarei minti, fiecarui suflet, ce trecut ii bantuie gandurile. Si apoi imi amintesc de Cioran, care a avut atata dreptate cand a zis ca... daca ar fi sa ascultam necazurile altora, am muri sub presiunea psihica creata. Pentru ca fiecare inima e facuta pentru un anumit rang de durere. Daca ai un suflet dezlantuit, poti cel mult sa incarci 2 persoane. Poti sa le iubesti necazurile, temperamentul, aiurelile, si durerile care le apasa. Si astfel incepi sa vezi, sa traiesti, sa simti, sa te indragostesti cu adevarat.
Insa, revenind la subiect...
...si tu esti una din acele persoane din Timpurile Noi. Nu vrei sa recunosti ca ai nevoie de altii, te iei cu lucrurile trecatoare, nu ai nici cea mai vaga idee despre ce inseamna cu adevarat Viata si Moarte. Nici sa nu mai vorbim ca nu ai conceput vreodata subiectul transpunerii Vietii in Moarte si invers. Sau sa ti le fi imaginat vreodata.
Si totusi, habar nu am ce am vazut la tine. Poate ti-am iubit respiratia dulce. Sau parul castaniu si ochii verzi. Zambetul, modul de a vorbi, umanitatea din vocea ta, felul tau de a-mi percepe toate emotiile. Da. Cu siguranta a fost asta. Probabil ti-am iubit si modul de a ma ignora; mi se parea ca ma faci importanta, si ca undeva in adancul sufletului tau esti gelos pe fiecare tip cu care vorbesc, pe care il imbratisez sau caruia ii zambesc. Si de aia m-ai lasat. Credeai ca nu esti singurul. Dar, dat fiind faptul de-a dreptul interesant ca nu poti sa vezi mai departe de aparente, nu ti-ai dat seama ca asta e doar un joc. Jocul meu.
Inca nu ai realizat cat imi place de mult sa dansez cu mintea altora, cat iubesc sa agit aerul si tot praful lui cu un singur deget.
Acum tu esti prins in coastele copacilor, in umbra lor. Iar drumul e total turtit, asfaltat, iar inima... nu mai e. Pentru ca am avut eu grija sa o smulg. Asa ca tu ai ramas inchis intre coastele copacilor, si... vine noaptea. Nu vei vedea nimic; daca ai fi ramas cu mine, te-as fi invatat sa asculti.
Razbunarea.
