E ca o umbră. Nu o poţi atinge, dar o poţi vedea. Ţi-ai dori să o strângi în braţe, să te simţi în siguranţă. Din păcate, nu e decât ceva… fictiv. Păcat.
Şi eu aş fi vrut ca tu să fi fost real. Să nu stau singură pe marginea stâncii, privind soarele cum se îneacă. Să simt adierea vântului în faţă, şi lacrimile divine prelingându-se pe picioarele mele amorţinde în afara umbrelei. Să aud cum moriştele petalelor de floarea-soarelui se mişcau aiurea în spatele meu. Să te ţin speriată de mână.
Şi eu aş fi vrut ca tu să fi fost real.
Acum suferă. Nu mai sunt. Şi asta pentru că ai ajuns prea târziu. Acum ascultă singur cum urlă foamea oceanului şi se izbeşte nebună de stâncă, lasă-te prins de nisip, şi scufundat în el… Teme-te, căci e ultima dată când mai vezi corăbiile de pe cerul ăsta greu!...
A fost ultima mea dorinţă. Să te văd din depărtare cum te îneci în pământ, cum ai uitat să înoţi, şi cum te pierzi cu firea.
Îţi curge o lacrimă pe obraz.
De ce?
Sunt tot aici.
A, nu mă poţi vedea. Păi asta e altceva. Hm.. Poate că dacă te-ai uita mai atent în valuri, mi-ai zări trupul sfâşiat de stâncile colţuroase, ce ţi-au furat prilejul de a mă îmbrăţişa…
Nu plânge. Iartă-mă. Ştiu că tu tot ai să suferi. Şi ştiam deja că nu putea fi evitat Eternul tău Psihic.
Te văd peste câteva momente.
Zaci. Zaci cu ochii spălăciţi şi fără sclipire într-un scaun. Şi stai singur, cu fruntea ta albă şi plină de gânduri şi anotimpuri. Şi te gândeşti la o umbră, te gândeşti că într-o zi te vor lua şi pe tine valurile. Nimeni nu te vizitează; doar mintea cotrobăie în toate colţurile străfundurilor tale şi descoperă Cutia cu Amintiri. Amintirile noastre. Care s-au dus la fel de încet cum au apărut - care încă nu s-au dus.
Pentru că nu ai venit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu